Regăsirea de sine

revista nistru - coperta

DE CÎND BÎNTUIE URGIA

Pentru a pătrunde întreaga succesiune de împrejurări vitrege, care au con­damnat la neputinţă limba vorbită pe meleagurile noastre, să ne imaginăm cum arată o cumpănă de ape în sensul pur geografic al expresiei. Cumpăna apelor sau cumpănă de ape este o ridicătură a scoarţei pămîntulul de unde izvorăsc apele şi se pornesc la vale pe una dintre cele două costişe. Dacă vom asemui limba noastră cu şuvoiul de ape izvorît dintr-un punct înalt şi dacă vom ţine seamă de faptul că punctul acesta se află, convenţional vorbind, undeva în Carpaţii de curbură, în «munţii latiniei», atunci vom înţelege că la un moment dat al istoriei, sub în­rîurirea unor factori independenţi de voinţa noastră, s-a produs un cataclism în condiţiile naturii şi ale vieţii: fluviul limbii a început să curgă în două torente — unul cu ape limpezi ca cristalul, scăldînd toate plaiurile locuite de români, altul venind cu ape la fel de limpezi pînă la Prut şi tulburîndu-se odată cu trecerea acestui rîu pe care, din motive lesne de înţeles, poeţii noştri n-au simţit nicicînd nevoia să-l cînte. E şi constatarea dramatică a unui transnistrian pe care l-am citat în eseul meu «Veşmîntul fiinţei noastre»: «Noi ştim cî cu cît merjem mai departe de la Prut la răsărit, cu atîta limba moldoveneascî mai tari-i amesticatî cu cuvinti rusăşti».

De atunci încoace, din blestematul an 1812, cînd, după cum scria Mihai Emi­nescu, «…ruşii… au închis graniţele ermeticeşte şi au curmat atingerea între ro­mânii de peste Prut şi restul poporului român»,* tăind cu sabia legătura noastră de grai, cuget şi simţire, şi mai cu seamă din anul 1940, apoi din 1944, cînd «părintele tuturor popoarelor» şi-a jurat să sfîrşească pe vecie cu conştiinţa de neam şi de limbă a populaţiei trăitoare pe acest pămînt, apele vorbirii s-au tulbu­rat din ce în ce mai mult şi au ajuns în starea de a nu mai putea fi băute fără pri­mejdie de otrăvire**.

* V. Stati (despre a cărui «operă» voi vorbi mai amănunţit în rîndurile ce ur­mează) nu este de acord cu M. Eminescu: «Procesul cultural moldovenesc… nu s-a dedublat îndată după alipirea Basarabiei la Rusia» («Învăţămîntul public». 30.III.88). Precizez aici că acest proces nu s-a dedublat chiar de tot numai datori­tă faptului că mai toţi basarabenii de cultură evadau din «închisoarea popoarelor» şi îşi găseau adăpost la fraţii lor de peste Prut.
** În acelaşi articol V. Stati nu este de acord nici cu… mine: «Diversitatea şi coloritul limbii moldoveneşti s-a (?) putut înfăptui (?) doar după biruinţa Marelui Octombrie, care a deschis calea…» A deschis calea unor falsificatori ca V. Stati. Dar… vedeţi rîndurile ce urmează.

Oamenii care au izbutit să-şi păstreze conştiinţa şi demnitatea naţională s-au împotrivit din răsputeri acestui torent nimicitor şi au reuşit într-o anumită măsură să salveze limba de la pieire, mai bine zis, să-i amîne obştescul sfîrşit. Încălzindu-se la jăraticul vorbirii populare care mocnea sub spuză în inima satelor moldoveneşti, traducătorii, gazetarii, învăţătorii şi alţi intelectuali însetaţi de cultură îşi hrăneau sufletul din literatura română, mereu fugărită şi hăituită de «ostaşii frontului ideologic», pentru a-şi întreţine şi a-şi spori avuţia mijloacelor de expresie. Eforturile lor disperate erau privite cu ochi haini, setea de lumină era pedepsită fără cruţare. Vîrcolacilor li se întorcea rînza pe dos numai la auzul cu­vîntului «român». Era destul să fii oblicit că-ţi întocmeşti iscălitura cu litere latine (arătînd prin aceasta că ţi-e dragă «limba de peste Prut») şi tot atunci ţi se cresta pe frunte stigmatul de naţionalist. Gata, nu te mai puteai afirma, nu mai făceai carieră! Redactorii de pe la edituri ţineau la vedere tot felul de dicţionare bicisni­ce, iar pe cele româneşti le bojbăiau în ascuns, pe furiş, ca să nu fie învinuiţi de «românizare» — crimă înfiorătoare pe atunci, echivalînd în minţile obtuze cu tentativa de răsturnare a puterii sovietice.

Urgia terorii spirituale de factură stalinistă, prin care am trecut cu toţii în deceniile de după război, ne-a învăţat să ne camuflăm, să ne ascundem auzului şi văzului «inamicului», să recurgem la tot felul de coduri, mai ceva ca în activita­tea de contraspionaj, numai să nu-i spunem pe nume limbii române. O nu­meam «limba noastră», «limba strămoşească», o numeam şi «moldovenească», dar precizam neapărat — «literară» şi era clar ce limbă se are în vedere. Am sute de martori, mai tineri decît mine, care mă întrebau la telefon «Cum e corect?» şi cînd căpătau un răspuns îndoielnic, după părerea lor, mă auzeau asigurîndu-i că aşa se spune «peste pîrîu» sau «în limba noastră» sau «într-o limbă est-romanică», ori mă auzeau recurgînd la un procedeu de şoc psihologic — «în limba bulgară». Şi parcă-i vedeam pe copiii mei de suflet cu un surîs de înţelegere pe buze: aha, aşa se spune în limba română, vasăzică aşa e corect! Ştiau prea bine oamenii de bună-credinţă (cei de rea-credinţă nici nu-mi telefonau) că avem o singură lim­bă literară — limba clasicilor noştri, limba română.

O ÎNŞELĂCIUNE CU VECHIME

Nu încape îndoială că sub aspect politico-geografic şi istoric limba noastră poate fi numită şimoldovenească, dar nenorocirea este că această denumi­re a fost folosită de-a lungul deceniilor în scopuri ideologice pur speculative, pen­tru a li se insufla moldovenilor de dincoace de Prut ideea fantezistă că ei sînt oameni de altă spiţă, nu români ca toţi românii, şi că limba lor se deosebeşte de cea română, adică este o limbă de sine stătătoare. Moldovenii de dincoace de Prut erau cît pe ce să creadă istorica minciună, dar într’o zi, de cînd cu restructurarea, li s-a înseninat mintea cea de pe urmă şi s-au trezit judecînd: bine, să zicem că nu sîntem români, dar ce fel de neam sînt fraţii noştri de dincolo de Prut? Fraţi buni şi de mamă, şi de tată. Le-au dat un răspuns «genial» istoricii noştri oficiali prin gura lui N. Babilunga: «După unirea Principatelor Dunărene şi înfiinţarea Rega­tului român moldovenii de peste Prut, încetul cu încetul, s-au asimilat cu valahii…» («Femeia Moldovei», nr. 5, 1987). E clar, nu-i aşa? Moldovenii au devenit români! Dar ce erau ei înainte de unire? Nu cumva tot români? Dacă n-ar fi fost români, s-ar fi unit cu românii? Tov. Babilunga ne-a dat gata pe toţi: românii s-au asimi­lat cu românii!

Această înşelăciune, care contează numai şi numai pe «ignoranţa» maselor, a slobozit, din păcate, rădăcini adînci. Mulţi moldoveni «de dincoace», dacă au aflat de la alde Babilunga că «dincolo» nu mai au fraţi de sînge, şi-au pierdut orientarea în spaţiu, s-au aruncat în braţele altor fraţi şi au început să le mănînce din traistă. Mîncînd azi, mîncînd mîine, s-au pomenit că rumegă un fel de bucate ruso-moldoveneşti, un fel de limbă care numai limbă nu se poate numi. Rătăciţi şi hăbăuciţi, bieţii noştri moldoveni au început să creadă că vorbesc… limba popula­ră, iar pseudosavanţii vînduţi aparatului birocratic îi încurajează în această rătă­cire, bagîndu-le în cap ideea că anume limba asta «populară» este limba lor. În realitate limba asta este o adevărată «gaură neagră» în care se prăbuşesc toate frumuseţile de curcubeu ale limbii materne şi din care, ca din cutia Pandorei, răbuf­nesc numai rele şi nenorociri. Am în vedere nu atît înspăimîntătoarea sărăcie lexi­cală şi nu atît limbajul împănat cu cuvinte ruseşti «adaptate» (ocere, zdace, culioa­ce, sumci, doierci, pivă, astanofcă, a ujînăi, a zăcruti băncile etc.), limbaj relativ uşor evitabil în exprimarea scrisă, cît perfidele decalcuri după rusă (a se primi bine, a se isprăvi cu ceva, a conduce cu şcoala, eu tot am fost, la mine-i tot, can­didat în deputaţi, numai ce l-am văzut, daţi să cîntăm, pîn-ce sau pîn-cînd nu-i rău, de la numele sau din numele, în adresa cuiva, cum viaţa? cum sănătatea? cum ceapa? etc.), care sînt mult mai afurisite şi mai primejdioase, întrucît pătrund ca o pecin­gine şi în scris. Trebuie s-o spunem răspicat: asta nu-i limbă populară, asta-i fier­tură greţoasă de pătrunjel şi petruşcă, de usturoi şi cesnoc.

ROMÂNOFOBIA…

Lupta dusă în republica noastră «pentru limba moldovenească» era în acelaşi timp o bătălie «împotriva limbii române» şi un aspect al campaniei oficiale de dis­creditare a poporului român, creatorul şi purtătorul acestei limbi. Ura faţă de romîni şi faţă de limba română le-a fost cultivată basarabenilor vreme de peste patru decenii de către mulţi secretari de partid care în acelaşi timp îi dădeau zor cu… prietenia popoarelor. În august 1976, la Chişinău, tovarăşul I. I. Bodiul, care interzisese în mod inchizitorial circulaţia cărţilor româneşti pe teritoriul Moldovei Sovietice şi care îi strivea fără milă pe «românizatori», îi spunea fariseic lui Nicolae Ceauşescu: «Nutrim profunde sentimente de prietenie faţă de poporul român», iar în decembrie 1976 Ivan Ivanovici, cunoscut la noi ca mare «iubitor» de melodii populare româneşti (îl răstignea, bunăoară, pe N. Lupan pentru faptul că difuza asemenea melodii «subversive» la postul de radio Chişinău), declara la Bu­cureşti că a rămas profund mişcat ascultînd «splendida muzică populară româneas­că» şi îşi încheia alocuţiunea cu o frază de-a dreptul cinică: «Sîntem foarte feri­ciţi că avem un asemenea prieten şi că în dumneavoastră avem un vecin şi un frate — poporul român» («Sub semnul prieteniei frăţeşti româno-sovietice», Editu­ra politică, Bucureşti, 1977). Cam aşa venea apa de ploaie… acidă: trăiască în veci prietenia moldo-română, pe care am sugrumat-o eu din faşă! Iar stimaţii con­ducători români se făceau a nu observa că «prietenul» lor abia scoate din gură cîteva cuvinte româneşti…

Secretarii de partid Z. T. Serdiuc, S. S. Zelenciuc, N. G. Koval, D. G. Tkaci, E. S. Postovoi, I. I. Bodiul, pentru a vorbi numai de cei mai măşcaţi cavaleri ai românofobiei, vedeau în fiecare basarabean, mai ales în scriitorii progresişti, ceea ce numeau ei «rumânskaia duşonca», iar în transnistrienii ajunşi, în sfîrşit, la limanul cu flori şi cu lumină al limbii române întrezăreau nişte trădători ai «noro­dului moldovenesc». În odiosul lor articol «Do conţa iscoreniti burjuaznîi naţiona­lizm v tvorcestve moldavskih pisatelei», scris la porunca lui N. G. Koval, pe atunci prim-secretar al C. C. al P. C. M., şi apărut în «Sovetskaia Moldavia» din 25 septembrie 1948. Ion Canna şi Ion D. Cioban (ultimul, de bine ce a făcut or­dine în limbă, nu ştie nici azi cum îl cheamă — Cioban? Ceban? Ceaban?) îl învinuiau pe Em. Bucov că «polizuetsia rumânskimi slovami», iar lui B. Istru îi aduceau acu­zaţia că… nu-i vorbeşte de rău pe români: «Rumân on izobrajaet bezobidnîmi liudimi, cotorîie nicacogo serioznogo vreda narodu ne prinesli». Discriminare rasială în plină societate… socialistă! Pentru ura lor faţă de români şi faţă de limba română aceşti doi «corifei» au fost «năgrăduiţi» cu ordinul Lenin.

Această politică de duşmănie faţă de români şi de oprimare a creştinilor care nu vedeau nici o deosebire între cele «două limbi»,* politică promovată prin toate mijloacele şi la toate nivelurile oficiale, a buimăcit lumea, a lăsat urme înveni­nate în conştiinţa unei părţi a populaţiei moldoveneşti.

* Se spune că I. S. Grosul, fostul preşedinte al A. Ş. a R. S. S. M., l-a chemat odată pe Vasile Coroban şi l-a întrebat «priamo»: Esti razniţî ori nu-i razniţî?» La care V. Coroban ar fi răspuns: Este razniţă şi încă foarte mare, numai că eu n-o văd». Astăzi badea Vasile ar face mare haz văzînd că există totuşi o «razniţă» şi că ea constă într-o singură literă: â.

…ŞI CONSECINŢELE EI

Cu vre-o doi ani în urmă, într-o alimentară, am asistat la o scenă cît se poate de neplăcută. S-a apropiat de tejghea un cetăţean şi a rugat-o pe vînzătoare să-i dea şi lui «niţică telemea». Vînzătoarea, o moldoveancă, l-a zăpsit îndată că-i român adevărat (prea… normal vorbea!) şi i-a retezat-o scurt, cum învăţase de la «fraţii mai mari»: «Govorite po-russki!» Românul i-a explicat politicos că-i şofer de cursă lungă şi că ştie el un pic ruseşte, însă nu poate cere telemea în această limbă. Atunci vînzătoarea, educată la Şcoala de comerţ în spiritul «prieteniei dintre popoare», a întors-o pe «moldoveneşte»: «Noi ţîgani nu abslujîm!» Românul s-a făcut verde şi n-a mai putut îngîna nimic. Am vrut să intervin, dar mi-am zis că n-are nici un rost — nu vînzătoarea era de vină, ci capetele pătrate care au cultivat în Basara­bia dispreţul şi ura faţă de poporul român.

Iată şi un alt caz… memorabil. Mă aflam la autogara din Bălţi cu bilet cum­părat în prealabil pentru un autobuz de Chişinău. Şedeam pe o bancă şi mă gîn­deam cum să mai scurtez din timpul rămas pînă la plecarea autobuzului. (De la o vreme nu mai pot hoinări împăcat prin oraşul copilăriei mele, îmi este oarecum să nu mai aud pe străzile lui limba cu care m-am născut.) La un moment dat ză­resc un autobuz (altul, nu «al meu») care urma să plece peste cîteva minute. Mă apropii şi îl întreb pe şoferul din cabină în cea mai obişnuită limbă: «N-aţi putea să mai luaţi un pasager?» Să-mi spună cititorul acestor rînduri — nu m-am adre­sat eu într-o moldovenească literară? Ei bine, şoferul a gîndit aşa cum gândesc mulţi, cum a fost învăţat să gîndească: «Coreşul ista tocino-i român, ian să-i dău eu pricu­riti!» Şi, trîntindu-mi portiera în nas, mi-a răspuns cu repulsie: «Noi pasageri nu luăm, noi luăm pa-sa-jîri!» Am avut senzaţia că mi se prăbuşeşte pămîntul sub pi­cioare. Doamne, nu da omului cît poate să rabde! Vasăzică eu, un localnic, un cobo­rîtor din ostenitorii plugari ai acestui «picior de plai», eu, nepotul lui Ştefan Ploaie de la Mihăileni, am fost luat drept turist străin de către un alt localnic! Localnic eu, localnic şi el, eu din Mihăileni, el, cine-l ştie, poate tot din Mihăileni, însă vor­bim în limbi diferite! Eu, bineînţeles, într-o limbă «stricată» — română…

L-am lăsat în plata domnului pe şofer. Cine dintre noi şi de cîte ori n-a fost luat drept străin în oraşele noastre? Dacă vorbeşti ruseşte, e bine şi frumos: dacă vorbeşti într-o moldovenească stricată, e tot bine şi tot frumos, nici asta nu prea supără. Cine l-a învăţat pe şoferul meu să vorbească păsăreşte? De fapt, nimeni. Ce l-a deprins cu această «limbă»? Mediul rusesc şi teama că, vorbind omeneşte, «stăpînii» îl vor lua drept român. N-au ce căuta românii pe teritoriul «lor»! Nu le-a vorbit Molotov despre «unitatea seculară (!) a Basarabiei cu Republica Sovieti­că Ucraineană»? Şoferul în cauză este mai curînd un lipsit de putinţa de a gîndi normal, un ins rusificat fără voie. Dacă nu este cu totul depersonalizat şi deznaţio­nalizat, el mai păstrează şansa de a se smulge din întuneric.

Periculoşi în cel mai înalt grad sînt mancurţii cronici şi supermancurţii sofi­sticaţi care, însetaţi de carieră, nu au deloc interesul de a scoate poporul la lumină, dimpotrivă, sînt înteresaţi să întreţină în mintea oamenilor simpli ideea pe care le-au insuflat-o «stăpînii» din vîrful piramidei: limba voastră, aşa cum o vorbiţi voi, este moldovenească şi nicidecum româna (proastă, proastă, dar a voastră).

Dacă n-ar fi lipsiţi de orice scrupule şi dacă le-ar fi cît de cît milă de neamul acesta oropsit, ei le-ar spune altfel: oameni buni, v-aţi obişnuit să vorbiţi o limbă sterilă, chinuită, stricată, rusificată; renunţaţi la felul acesta de a vorbi, asta nu-i limbă moldovenească, moldoveneasca este o limbă curată şi nu se deosebeşte prin nimic de cea română. Dar cine să le spună oamenilor adevărul? Cei care i-au minţit cu neruşinare toată viaţa? Însetaţii de carieră? Lacheii? Pe nemernicii aceştia i-a înfierat marele cărturar transilvănean Simion Bărnuţiu cu aproape o sută cincizeci de ani în urmă: «…aceştia sînt datori a lătra pentru osul ce li-l aruncă străinii, ca să latre pe fraţii lor şi să muşte naţiunea şi pe mama lor însăşi».

Îi rog pe moldovenii deprinşi a munci cu temei şi a grăi cu tîlc să nu se în­creadă în vorbele mieroase ale acestor farisei. Să nu uite că fariseii de azi sînt vrăjmaşii de ieri, care le-au năruit lăcaşurile sfinte, i-au prădat de datinile strămo­şeşti, le-au înveninat glia, le-au spurcat graiul şi s-au îndîrjit să le smulgă sufletul.

PRIVIRE ÎNAPOI

Cu ce limbă şi cu ce alfabet am fost «găsiţi» noi, basarabenii, în 1940, apoi în 1944? Cu limba română şi cu alfabet latin. Limba română ne-a fost furată, iar caracterele latine au fost puse la popreală. Ni s-au adus în loc o limbă de ducă-se pe pustii şi un alfabet străin ginţii noastre latine. Limbii acesteia i se zicea «mol­dovenească», dar numai căpetenia dracilor o putea înţelege. Judecaţi şi dumneavoastră, cinstiţi basarabeni: industria şere feliuri noi de cruzime;* coptii, scriţ cu melul** pe tablă;nistuire înnuntrucletculară; omu poate să fie şi stăpîn nijloşitor pentru soliteru de porc***; moluşte pînticochişioarnişe şi capochişioarnişe; la aist otread se atîrnă popugaiu; cochitele sînt haracternişe pentru cochitoase; jumătate-moniţile sînt jîvini; împotrijitor la molipsirea cu ţîţoi… (Am citat dintr-un manual tradus: M. I. Ţuzmer, Zoologhia, Tiraspoli, 1938.)

* Nu-i era de ajuns… cruzimea lui Stalin!
** Poate cu… iedul?
*** Poate… solitarul de porc?

Aveam zece ani şi ţin bine minte acel început de «eră socialistă», acel an 1940 care ne-a adus… «libertatea» şi «fericirea», amîndouă staliniste. Toate le în­ţelegeam, doar una nu puteam pricepe: cu ce s-a făcut vinovată limba română de ne-a fost interzisă? «Somnoroase păsărele» să nu mai recităm? «Vine, vine primă­vara» să nu mai cîntăm? Ce ne îndoapă ei cu limba asta scîrnavă? Noi, copiii de pe atunci, care purtam limba română în inimă şi găseam că nu fiinţează pe lume cuvinte mai alese ca la Eminescu şi la Coşbuc, neam trezit cu soliteru şi cu ţîţoiu în gură. Ne apuca tremuriciul şi făceam în aşternut numai la gîndul că peste noapte vom trece prin nistuiri înnuntrucletculare, iar a doua zi vom avea iarăşi de luptat cu aceleaşi pînticochişioarnişe şi alte dihănii. Degeaba ne spuneau învă­ţătorii că în Uniunea Sovietică nu există analfabeţi, noi vedeam neştiutori de car­te chiar printre autorii de manuale.

Se pornea cîte un învăţător mai inimos printre casele oamenilor să strîngă rugăminţi de îndurare: milostiviţi-vă, tovarăşi, feriţi-ne copiii de turbare! Nu ajungea prea departe cu adunatul iscăliturilor. I se înfăţişa un «medic» din raion şi-l între­ba de «sănătate» împungîndu-l cu ţeava «stetoscopului» în coaste, ceea ce voia să însemne: nu-ţi place limba moldovenească? Ţi-i dragă româna? Vrei să vină ro­mânii înapoi? Rumânskaia c….!

Am auzit cu urechile mele un «monolog» de felul acesta… Mintea mea de copil nu putea pătrunde încurcata politică a venirii sau plecării «românilor», dar intuiţia îmi şoptea că la geana orizontului mijeşte a sînge, a sînge de basarabean…

Abia cu trecerea anilor am aflat că în 1941 au pierit mulţi basarabeni de valoare. Cîţi? Nici bunul Dumnezeu nu ştie. Au fost împuşcaţi de encavedişti pentru că nu voiau să accepte «comunismul» lui Stalin şi pentru că voiau să ră­mînă ce-au fost — români.

Nu voi insista prea mult asupra perioadei de război cu toate urgiile ei. Cine şi cînd a ocupat Basarabia, cine şi cînd a eliberat-o — râmîne de văzut. Să-şi spu­nă cuvîntul istoricii, dar nu istoricii păliţi de ţîfnă pseudosavantă, fierţi în coclite cazane staliniste şi încîlciţi în ţuhăieli deşănţate, ci istoricii de bună-credinţă şi cu rînduială în odăile gîndirii, care ţin minte cuvintele lui Mihail Kogălniceanu: «În tabelele istorice se scrie numai veşnicul adevăr».

După «veşnicul adevăr» al istoriei mă voi călăuzi şi eu, arătînd că în anii 1941 — 1944 aici, în Basarabia, nimeni nu avea interesul să îndoape în continua­re pînticochişioarnişele şi capochişioarnişele fătate în tinda scurtătorilor de capete din Neandertalovka. În anii aceştea grei cultura naţională caută să răzbată prin hăţişurile politicii antipopulare şi făcea paşi mărunţi înalte. Cum era, cum nu era, dar ne-au revenit valorile spirituale schingiuite şi fugărite de troglodiţii din 1940. Ne-au revenit Eminescu şi Creangă, Alecsandri şi Russo. Şi Coşbuc. Şi Ca­ragiale. Şi Sadoveanu. Şi Topîrceanu. Ei ne-au readus româna literară cu nease­muitele sale frumuseţi. S-a suit din nou pe tron Alfabetul Latin. Cultura naţională, cu toate păcatele regimului burghezo-moşieresc şi cu toate nenorocirile vremilor de război, a dat iarăşi în floare. Burghezia nu era nebună să-şi taie craca de sub pi­cioare — să ucidă oamenii de bine şi de frumos şi să rămînă fără cetăţeni cu gla­gore-n cap.

Burghezia română-moldovenească n-a săvîrşit asemenea crime nici mai înainte, în perioada dintre cele două războaie. Numai ideologii alimentaţi de obscurantismul lui Stalin şi roşi de viermele românofobiei pot afirma că între 1918 şi 1940 româ­nii (care români? muntenii? ardelenii? moldovenii?) au nimicit în Basarabia «ori­ce cultură naţională». Toată lumea ştie că pînă în 1918 nici vorbă nu putea fi de cultură naţională în spaţiul dintre Prut şi Nistru. De unde cultura naţională, dacă regimul ţarist îi ţinuse pe basarabeni fară şcoli naţionale? De unde limbă naţio­nală?* De niciunde şi de nicăieri. Limba românilor basarabeni avea pete cafenii pe obraji. Pericolul morţii a fost cel care a despicat inima părintelui-poet Alexei Mateevici şi a făcut să ţîşnească din ea înflăcărata chemare: înviaţi-vă dar graiul!

* Poetul şi istoricul Mihai Eminescu ne-a lăsat un tablou zguduitor al vieţii basarabene din anii negri ai ocîrmuirii ţariste. Iată ce scria el în iunie 1878: «De atunci şi pînă acum măsurile silnice pentru stîrpirea românismului se iau fără curmare. Administraţia, biserica şi şcoala sunt cu desăvîrşire ruseşti, încît este op­rit a cînta în ziua de Paşti «Cristos a înviat!» în româneşte. Nimic în limba româ­nească nu se poate scrie… Oamenii de condiţie se feresc de a vorbi în casă româ­neşte, pentru ca nu cumva o slugă să-i denunţe: într-un cuvînt, orice manifestaţie de viaţă românească e oprită, rău privită şi chiar pedepsită. Pe lîngă toate aceste mai e şi sistemul de colonizare silnică al Rusiei. Cete întregi de familii româneşti sunt luate cu sila ori duse cu amăgiri departe şi înlocuite cu familii ruseşti, pentru ca încetul cu încetul populaţia să se amestece, să piardă energia caracterului naţio­nal şi să fie mai primitoare faţă cu măsurile de rusificare».
Las acest pasaj pe seama gîndirii cititorului, fiind sigur că el îl va comenta la fel cum l-aş comenta şi eu, ba va mai face şi unele paralele cu realităţi mai re­cente privind şi stîrpirea românismului, şi rusificarea administraţiei, şi sistemul de colonizare, şi amestecarea populaţiei, şi… Partocraţia ne spunea că aşa ceva nu s-a întîmplat în Basarabia, acum ne spune că nu se mai întîmplă. Mie-mi pare că s-a întîmplat din gros, iar astăzi ne iese pe ochi: ruşii din Tiraspol vor autonomie rusească, apoi nu-i exclus s-o ceară ruşii din Tighina, ruşii din Bălţi, din Cahul…

«CRINII» SE PREFAC IARĂŞI ÎN «CRANII»

Cultura naţională a basarabenilor place sau nu place acest adevăr — a în­florit între 1918 şi 1940, a fost grav rănită în 1940 — 1941, şi-a reluat în chinuri dezvoltarea între 1941 şi 1944, iar după 1944, ca să mă refer numai la limbă, a urmat… ştiţi ce a urmat: dezastrul cel mare. Au dat iarăşi năvală «tîlharii de grai» şi ne-au furat iarăşi clasicii. Cu tot cu grai. Au tăbărît răufăcătorii pe bietul alfabet latin şi i-au sucit gîtul ca la un pui de găină. Cei ce iubeau «crinii latineşti» au fost transformaţi în «cranii». Basarabenii au dat iarăşi ochii cu «sfin­ţii oteţi» de dincolo de Nistru şi s-au lovit dureros de judecata lor subdezvoltată. Impostorii analfabeţi n-au năvălit singuri asupra basarabenilor, au năvălit împreu­nă cu o mulţime de alţi închinători la Idolul din Kremlin care au împînzit în cu­rînd toate tîrgurile noastre, au acaparat aproape toate dregătoriile, au întronat pre­tutindeni limba rusă şi au izgonit limba română din toate sferele vieţii sociale. (Poate veţi zice că au cruţat limba «moldovenească»?)

Basarabenii au fost puşi să se întoarcă cu spatele la adevăraţii lor fraţi şi să li se închine pînă la pământ unor fraţi închipuiţi, îngînînd cu… recunoş­tinţă, ca în poezie: «Fra-a-ţilor, bine-aţi venit!».

A ieşit iarăşi din bîrlog budihacea, faimosul strîmbă-limbă Ivan D. Ceban cu pătărania prefacerii limbii române din romanică în slavă-rusă, cu coşmarul celor «două limbi» (una rea dată drept bună, alta bună dată drept rea) şi cu rînjetul lui Beria pe buze: faşistî, lepădaţi-vă de limba română că de nu, vă ard cu triţachi se­ghimoi!

Ce să facă sărmanii basarabeni?

Cei tari de înger nu s-au lăsat «deromânizaţi», nu s-au grăbit să-şi uite graiul, dimpotrivă, s-au ţinut de el cu dinţii şi l-au împins la deal cît au putut, cu grafie străină cum era, şi cît le-a îngăduit atmosfera de teroare stalinistă.

Cei slabi de înger, măcinaţi de sindromul spaimei, s-au dat cu «moldovneas­ca» maRASSMaticului din născare. Ba s-au găsit şi oameni de ştiinţă care l-au ajutat să «legifereze» opoziţia dintre limba română şi limba «moldovenească», avînd conştiinţa deplină a sâvîrşirii acestei infracţiuni spirituale.

CUM S-A NĂSCUT «VACA CEA CU DOUA UGERE»

Ironicii se întreabă astăzi cum de nu s-a procedat pe atunci la alcătuirea unui dicţionar bilingv româno-moldovenesc. Îi asigur că avem un asemenea dicţionar, mai bine zis putem să-l «montăm» din cuvinte şi expresii româneşti şi «moldove­neşti» pe care le găsim în două dicţionare apărute la Moscova în acelaşi an, 1954: «Russko-rumânskii slovari» şi «Russko-moldavskii slovari». Primul este semnat de N. G. Corlăteanu şi E. M. Russev, iar al doilea tot de N. G. Corlăteanu şi E. M. Russev (plus A. T. Borşci). S-au înfăţişat dumnealor în «capitala capitalelor» şi s-au căpătuit cu două încăperi la Editura de stat pentru dicţionare străine şi na­ţionale. Într-o încăpere şi-au înşirat fişele şi au făcut un dicţionar pentru oameni, adică pentru români, iar în cealaltă încăpere au măsluit aceleaşi fişe şi au ticlu­it un dicţionar pentru neoameni, pentru moldoveni. Din acelaşi lemn au cioplit şi cruce de închinat şi măciucă de spart capul:

 
LIMBA ROMÂNĂ
LIMBA MOLDOVENEASCĂ
 
     
 
a striga cu o voce ţipătoare
a-şi urma înclinaţiile
cabină (de cinema)
contabilitate
sală de lectură
motocicletă cu ataş
tractor cu şenile
fabrică de brînzeturi
libertatea comerţului
cutie de bomboane
muncă în asalt
a înregistra
a cînta la trompetă
astăzi magazinele sînt închise
reţea de comerţ
a ţipa ţîvlitor
a da urmare aplecării sale
chinobudcă
buhgalterie
zală de citire
motocicletă cu colească
tractor cu omizi
zavod de brînză
sloboda tîrguielii
corobcă de confete
şturmovşcină
a lua la uciot
a cînta la trubă
magazinele az nu tîrguiesc
mreajă de tîrguială
 
     

Şi tot aşa… Nici chiar ca «la Tiraspol», dar nici ca «la Iaşi». Tarii de înger «au ţîpat ţîvlitor» şi, punîndu-şi capul în primejdie, au rostit un «nu» hotărît limbii din coloniţa a doua.

Slabii de înger s-au refugiat de frică în «chinobudcă» şi au prins «a cînta la trubă».

CUVÎNT CĂTRE MOLDOVENII «DIN DREAPTA»

Îmi iau îngăduinţa să mă adresez tuturor conaţionalilor mei de bună-credin­ţă cu speranţa că-mi vor ierta îndrăzneala de a le da poveţe, precum şi tonul poa­te cam dulceag.

Moldoveni dumneavoastră! Ştiţi cum se spune pe la noi: «Măi, care-o fost gospodar, gospodar este şi azi!» Vă place limba asta corcită, horcăitul acesta din coloniţa a doua? Aţi fost oare întreabaţi de vă vine la socoteală o limbă în care poţi nici gîndi, nici visa? Dacă limba asta nu-i pe gustul vostru, cumpăniţi în gînd cuvintele din prima coloniţă şi veţi vedea că aveţi de ales între pietre scumpe şi gunoaie, între o limbă învăluită în odăjdii aurite şi o limbă îmbrăcată în piei de fiară. Veţi observa că limba română vă merge drept la inimă, şi vă veţi simţi proas­peţi ca pruncul de curînd născut, şi vă veţi înălţa spre lumină, şi nu veţi mai ros­ti nici un cuvînt fără să-l cîntâriţi. Sfătuiţi-vă cu voi înşivă şi veţi înţelege că limba română înseamnă regăsirea de sine. Coloniţa a doua de mai sus este urzeală sucită, umbră moartă, stigmat al înrobirii, pecetea prefacerii voastre în neoameni. Dacă nu vreţi să vă numiţi români, numiţi-vă moldoveni, dar să ştiţi că asta-i limba voa­stră: ROMÂNA. Ne-a spus-o şi poetul nostru naţional de azi, Grigore Vieru, şi-ar fi o tragedie să nu-l credem:

«Pe pămînt străvechi şi magic
Numai dînsa ni-i stăpînă:
Limba neamului meu dacic,
Limba noastră cea română»

Regasiţi-vă pe sine, coborîtori din neam de daci!

Nu vă lăsaţi vrăjiţi de închipuiri înşelătoare, nu vă legănaţi în dulcea iluzie că vă cunoaşteţi limba «la perfecţie». Nu de alta, dar, vedeţi, chiar şi noi, care ne învîrtim în lumea cuvîntului scris, am ajuns de încurcăm «pigmeii» cu «pigmenţii» şi «a da de gol» cu «a da de sminteală».

Au trecut atîtea decenii din 1917 încoace şi este poate mai actuală ca oricînd chemarea lui Mateevici: «Înviaţi-vă dar graiul!» Cum, cum să nu fie actuală dacă pînă şi mamele noastre cele dragi şi trudnice s-au rătăcit în hălăciuga de cuvinte şi îşi îndeamnă pruncii să ciripească moldo-ruseşte: «Dă-i lu ghiaghia dosfidania!» Năpastă, oameni buni! Copiii cresc şi se simt amarnic de loviţi în suflet cînd înţe­leg că trebuie să se lepede întîi şi-ntîi de limba mamei lor. Năpasta-i mare, căci se îndîrjeşte la mămuţa sa cu «zdrasti»; mama îşi creşte fetiţa cu «nani, nani, puiul mamei», iar fetiţa devenită femeie îi vine într-o bună zi şi-i pune în poală un «paţancic»; mama îşi alintă băieţaşul cu Gheorghieş, cu Ghiţişor, iar băieţaşul ajuns flăcău îi răsare dinainte şi zice că-l cheamă Jora sau Joric.

Numai moliciunea voinţei noastre ne face să fim slabi şi să gustăm din buca­te în care a fost pusă o otravă ucigătoare…

Moldoveni dumneavoastră! Vorbiţi limba moldovenească populară aşa cum o «meliţă» şi o «torc» fraţii noştri moldoveni-români de pe «tarîmul celălalt», de dincolo de Prut, îndrăgi-i-ar ciorile pe cei care ne-au despărţit. Să ştiţi de la mine, dacă n-aţi ştiut, că orice moldovean este în acelaşi timp şi român (pînă mai deunăzi se considera oficial că moldovean înseamnă «român»*, de aceea era interzisă aceas­tă formă, iarmoldovan înseamnă… «antiromân») şi că orice cuvînt moldovenesc este în acelaşi timp şi românesc. De vă place mai mult cuşmă, spuneţi-i cuşmă, dar nu cred să vă displacă zicala «Bună ziua. căciulă, că stăpînul n-are gură». De vă stă mai la inimă cuvîntul mîţă, spuneţi-i mîţă, dar nu uitaţi nici zicala «Cînd pisica nu-i acasă, joacă şoarecii pe masă». Cine a făcut să se sfădească cuşma cu căciula şi să se mănînce între ele mîţacu pisica? De nu vă este pe plac forma li­terară pătrunjel, spuneţi pitrinjăl, dar nicidecum pitruşcă. Doar nu-i spuneţi cîinelui sobacă… Ptiu! Asta ne-ar mai lipsi…

* Obiceiul «fraţilor mai mari» de a-i «sobaciza» pe «fraţii mai mici» se trage din vremurile ţariste. Intr’o revistă transnistriană am găsit un pasaj grăitor în această privinţă. Este vorba de atmosfera ce domnea între zidurile «seminariei du­hovnişe din Tiflis» unde «se învăţa» viitorul satrap Iosif Djugaşvili: «Vorbiţi ru­săşti! Nu încercaţi a vorbi pe limba cînească! — răcne învăţătorii şi nastavnişii» («Scînteiu leninist», num. 12, decabri 1939).

Limba noastră-i lată la rostire şi nu trebuie să ne ruşinăm cu asta, dar nu-i nici «ţaranskii» (chipurile, vrednică de dispreţ) şi nici «sobacii», cum ne mai spun şi azi cei care au încercat s-o «sobacizeze»*. Au încercat şi au izbutit în parte. Ştiu că avem şi moldoveni care se duc în România la neamuri, vin înapoi şi se «lau­dă»: «Eu mă obrăşceem la dînş moldovneşti, da ii nu înţălejeu nicî, nişti ostalîie români iştea!» Ştiţi ce să-i spuneţi unui asemenea moldovean? Măi frate! Nu eşti tu dracu care rîde de porumbe negre, da pe sine nu se vede?»

Vorbiţi, dragii mei, cu miere în două, nu cu scîrnăvii, de-aţi deprins cumva năravul ista urît. Vrednic de respect este omul împodobit în cuvinte alese şi bine orînduite. Adunaţi în gură cît mai multă dulceaţă, iar apoi, pe temeiul comorilor de limbă populară, înfruptîndu-vă din literatura unui Sadoveanu sau a unui Druţă, căutaţi să ajungeţi — prin ştiinţă şi chiteală — la «catul de sus», la strălucirea nepieritoare a limbii culte, a limbii literare, a limbii naţionale — limba comună şi unică a tuturor membrilor unei naţiuni.

          Asta va fi LIMBA NOASTRĂ CEA ROMÂNĂ! O limbă care a trăit, trăeşte şi va trăi şi acum şi pururea şi-n vecii vecilor.

CUVÎNT CĂTRE MOLDOVENII «DIN STÎNGA»

Moldoveni din partea stîngă a Nistrului! Soarta voastră a fost şi mai amară. Fiind voi înşivă români ca şi noi, basarabenii, aţi fost înspăimîntaţi poate mai mult decît noi cu… românii şi cu… limba română, propria voastră limbă. Cine ştie cîte sute de ani aţi ştiut să vă păstraţi graiul, cu toate că nu prea înţelegeaţi ce-i cu graiul ista şi de unde îşi trage el rădăcinile. Alţi pămînteni de-ai voştri, răzleţiţi dumnezeu ştie pe unde, prin fundul necuprinsului imperiu de altă dată, ori mai ap­roape de voi, prin satele moldoveneşti dăruite Ucrainei de către Stalin, nu şi-au păstrat limba nici atît, au fost cu totul rusificaţi şi ucrainizaţi. Voi, în felul vost­ru de a grăi, mai păstraţi forme de-a dreptul latineşti (cuvinte ca arină, şanti, per, nume de familie ca Longus, Andrus)Nu-i vina voastră că aţi fost în anumită mă­sură ucrainizaţi şi mai ales rusificaţi. Este vina celor care s-au străduit să vă sugrume conştiinţa naţională, să vă întunece minţile şi să vă asimileze. Este vina «oaspeţilor» pătrunşi mai ales prin oraşele voastre şi care, slugăriţi de moldovenii nemoldoveni, vă pun să vorbiţi numai în limba rusă şi se zborşesc la voi cînd vă luaţi inima-n dinţi şi o întoarceţi pe limba voastră. Acum «oaspeţii» au încetat grevele, dar au făcut-o de nevoie, să nu credeţi că v-au îndrăgit. Acum ei umblă, ca şi găgăuzii noştri, cu ideea unor republici autonome ruseşti pe pămîntul Moldovei. Împotriviţi-vă acestei idei nesăbuite!

Fiţi tari, înfruntaţi primejdia, vorbiţi peste tot locul în limba mamelor voas­tre. Cu cît veţi vorbi mai mult şi mai bine, cu atît mai repede vor înţelege «fraţii mai mari» că nu sînt stăpîni nici pe pămîntul, nici pe sufletul vostru.

Ştiu, din toată drujba asta v-aţi ales cu o limbă cam stricată, deşi n-aţi vor­bit-o niciodată atît de anapoda cum aţi fost învăţaţi. Căutaţi şi voi s-o dregeţi, cum puteţi şi cît puteţi, dar mai cu seamă îndrumaţi-i pe copiii voştri către o lim­bă sănătoasă. Urmaţi pilda frumoşilor voştri pămînteni (sînt mulţi — scriitori, jurnalişti, artişti, învăţători) care «s-o dat cu basarabenii» înţelegînd că noi — cu toţii — nu avem altă limbă decît LIMBA NOASTRĂ CEA ROMÂNĂ.

Vă poftesc să nu vă asemuiţi cu surdul care zice că nu există sunete fiindcă nu le-a auzit niciodată. Nici mie nu-mi place, bunăoară, muzica de orgă (spre ruşinea mea, n-o înţeleg), dar asta nu înseamnă că trebuie s-o urăsc.

Şi încă ceva.

Poate aţi auzit că noi, basarabenii, avem un cuvînt de ocară — şantist (din şanti)Urît cuvînt, recunoaştem, dar nu vă priveşte pe voi. Îi priveşte pe «nacial­nicii» care ne-au venit după război cu «şanti» pe buze şi cu pistolul în buzunar. Ei erau porniţi pe vrăjmăşie, pe vătămare, pe distrugere. Nu ne ştiau aproape deloc limba, ne urau de moarte şi ne făceau rumânskaia şliuha, iar noi, ca să ne răco­rim, le-am zis şantişti. Sămînţa lor mai trăieşte, o găsiţi pe la Tiraspol, pe la Rîb­niţa, pe la Dubăsari, dar şi pe aici prin Basarabia, unde s-au ijdărît şl neoşantişti «de baştină» (aceeaşi mancurţi). Şantist înseamnă, de fapt, «stalinist». Voi nu sînteţi şantişti, chiar dacă rostiţi cuvîntul «şanti». Rostiţi-l sănătoşi că-i cuvînt latinesc!

Dacă vine vorba de limbă, trebuie să vă spun că înaintaşii din R.A.S.S.M. au fost mai cinstiţi şi mai obiectivi decît cei care au întocmit astăzi legea cu privire la limba de stat. Ei n-au umblat cu tainica formulă «identitatea lingvistică moldo-română», ci i-au spus limbii pe nume: «…s-a hotărît ca în şcoale, case şi aşezămintele de cultură moldovenească să se întrebuinţeze limba româneas­că» («Plugarul roş». 21.VIII.24). Da, ei înţeleseseră că a sosit timpul să-şi facă sem­nul crucii şi să sărute mîna sfintei Fecioare care este Limba Română. Pentru cins­tea şi obiectivitatea lor aceşti mucenici au plătit cu capul, iar cei care le-au zbu­rat creierii v-au băgat iarăşi pe gît limba «moldovenească»: «Iosif Vissarionovici ave sposobnişii tilduitoare», «Cu saliutu pionerii se stimbă cu vojatîi», «Znamia zveniei îi ca un triundierar» şi altele («Scînteiu leninist», num. 12, decabri 1939).

ADEVĂRUL NU-I DECÎT UNUL

Hai să spunem adevărul pînă la capăt! Minciuna sau semiadevărul nu poate uni popoarele nici în interiorul ţării noastre, nici în exterior. Mai devreme sau mai tîrziu ceea ce-i clădit pe minciună se prăbuşeşte. Minciuna nu este niciodată con­structivă. Ea poate fi înlăturată numai prin redarea cristalină a adevărului:vorbim limba română pentru că sîntem români şi sîntem români pentru că vorbim limba română.(Sînt conştient de faptul că această afirmaţie poate să zgîrie unele urechi, dar nu-i de mirare — şi lumina supără ochiul ţinut prea mult la întuneric.) Cu ade­vărul nu te pui: a existat o unitate geo-politică a vechii Dacii, din care am făcut parte şi noi («geţii nistrieni»), şi din această esenţă a evoluat unitatea naţională română care nu se poate să nu presupună şi unitatea de limbă.

Să nu-i credem oare nici pe clasicii marxism-leninismului?

K. Marx şl F. Engels au spus ori n-au spus că Basarabia este populată de ro­mâni? Iar V. I. Lenin a precizat că timp de mai bine de un secol (în anii 1812 -1917) românii din Basarabia nu s-au putut preface într-o altă naţiune, ci tot români au rămas.

Să nu-i credem şi pe absolut toţi clasicii literaturii noastre?

C. Negruzzi a publicat (în 1855) o poezie intitulată «Eu sînt român» şi care începea cu nişte cuvinte profund semnificative şi pentru zilele noastre: «Francez, neamţ, rus,* ce firea te-a făcut, / Pămîntul tău e bine-a nu uita, / Oricui e drag locul ce l-a născut», însă nu asta am vrut să subliniez, ci conştiinţa de român a cla­sicului moldovean: «Eu sînt român şi-mi place ţara mea».

* V. Alecsandri a explicat de ce ar fi fost mai bine ca rusul să stea la el acasă, în «locul ce l-a născut»: «Cine nu-şi aduce aminte de propunerea făcută în Camera Valahiei de un agent rus anume Trandafiroff, poreclit de Eliad Trandafir cu off în coadă, pentru exploatarea minelor din Carpaţi şi pentru aducerea în ţară a unui mare număr de mineri muscali? Guvernul de pe atunci (1844) sprijini orbeşte acea fatală propunere», dar s-a găsit «… un luptător curagios, un elocvent apărător a drepturilor naţionale, Costache Filipescu, înspăimîntat pentru Patria lui de scopul ascuns şi perfid a lui Trandafiroff, luptă trei zile ca un leu, în contra lui şi a gu­vernului, (…) şi sărmanul agent rus văzu toate ţesăturile planului său rupte şi spul­berate de vînt».

Dar Luceafărul poeziei noastre? Cum să-i atribuim lui Mihai Eminescu o dub­lă conştiinţă naţională — de român şi de moldovean? Cine ne-a dat dreptul (poate concepţia marxist-leninistă?) să-l înfăţişăm pe Eminescu drept un ins amoral care nu ştia de ce neam este şi în ce limbă scrie, adică să-i atribuim propria noastră amoralitate? Eminescu se considera român şi vorbea numai despre români basara­beni, iar în «Doina» sa a spus-o în auzul şi pe înţelesul întregii naţiuni: «De la Nistru pîn-la Tisa tot românul plînsu-mi-s-a…» De la Nistru, nu de la Prut! Şi: «Azi limba este una de la Satmar pîn-în Cetatea Albă de lîngă Nistru, de la Hotin pîn­în Graniţa militară, azi datina e una, rasa e una şi etnologic e unul şi acelaşi po­por…» Vasăzică, tovarăşi ideologi ai minciunii, ce sîntem noi? Ce sîn­teţi voi înşivă? Români. Dar ce fel de români sînteţi, dacă vă bateţi cu pumnul în piept şi strigaţi că n-aţi fost, nu sînteţi şi nu veţi fi niciodată români? Poate vă convine să recunoaşteţi că sînteţi mancurţi?

Basarabeanul A. Mateevici a scris în 1917 o poezie de puternică vibraţie pa­triotică din care desprindem cuvintele: «Dar milă fie-ţi de creştin / Ce spicul din sudori îl creşte, / De-un biet nevinovat român / Ce-şi spune-amarul româneşte». Să-l fi compătimit Mateevici pe «nevinovatul român» din cine ştie ce sentiment «inter­naţonalist» sau poate de aceea că şi el se considera român? Da, se considera ro­mân. Iată ce scria el în 1913: «Sînt român din Basarabia… M-a atras totdeauna cu o putere deosebită folclorul românilor noştri… Ştiinţa rusească… nici nu-şi bate ca­pul de «moldovenii» basarabeni (cuvîntul «român» la noi nici nu se mai întrebuin­ţează**; ruşii cred că «români» şi «moldoveni» sînt două viţe cu totul deosebi­te)…»*** Ia uitaţi-vă, domnilor tovarăşi, pînă şi Mateevici, în care vă puneaţi atîtea speranţe după ce l-aţi uns şi pe el cu alifia descompunerii voastre morale, pînă şi Mateevici vă spune verde-n ochi: «Sînt român».

** Cuvîntul «român» nu este întrebuinţat la noi nici în «perioada sovietică» Operele clasicilor sînt bine scuturate de «românism» — cuvîntul «român» e înlo­cuit peste tot cu «moldovenesc». Într-un manual de literatură această «ingenioasă» înlocuire a dus la un «calambur» de toată frumuseţea: «Prima gazetă moldoveneas­că a fost «Albina românească».
*** Ruşii de azi îi împart şi pe basarabeni în două «viţe diferite»: pe cei man­curtizaţi sau pe jumătate rusificaţi îi consideră moldoveni «de credinţă» («molod­ţîmoldavane»), iar pe cei care au scăpat cu conştiinţa naţională teafără îi conside­ră (şi pe bună dreptate!) români («Predateli moldavskogo naroda — nedobitîe ru­mânî»).

Vasăzică, ce sîntem noi? Sîntem români. În ce limbă vorbim? În limba româ­nă. Prin urmare, în legea «Cu privire la statutul limbii de stat a R. S. S. M.» şi în legea «Cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul R. S. S. M.» tre­buia să se spună negru pe alb că este vorba de recunoaşterea limbii române şi a alfabetului latin, de proclamarea limbii române ca limbă de stat şi de luarea lim­bii române sub protecţia statului*. «Constelaţia lirei» ar mai fi apărut în România dacă n-ar fi fost scrisă româneşte?

* Are perfectă dreptate Constantin Tănase: «Îmbinarea «limbă moldovenească cu alfabet latin» este tot atît de deocheată ca şi îmbinarea — pe care ruşii n-ar crea-o niciodată — «limbă novgorodeană cu alfabet chirilic»… Îmbinarea «limbă moldovenească cu alfabet latin» camuflează denumirea adevărată a limbii noastre limba română («Tinerimea Moldovei», 18.X.89).

SPECTRUL «ROMÂNIZĂRII»

Nu avea nici un rost să dosim adevărul sub enigmatica formulă a identităţii lingvistice moldo-române. Ceata ruso-moldo-şantistă din Tiraspol, care nu se deose­beşte prin aproape nimic de cea din anii treizeci, s-a priceput ea, fiţi pe pace, că este vorba de limba română şi a tăbărît asupra noastră sub acelaşi steag negru al combaterii «naţionalismului» românilor basarabeni. Cîtă ură şi cît venin «frăţesc» musteşte, bunăoară, dintr-o «obraşcenie» lansată de ea în ziua de 12 septembrie 1989, la cîteva zile după cea de-a treisprezecea sesiune a Sovietului Suprem al R.S.S.M. «Trudiaşciesia Moldavii ne dopustiat rumânizaţii culiturî i iazîca drevne­go moldavskogo naroda» — se spune în acest «document». Adică: jos cu români­zarea, sus cu rusificarea! «Priniatîi sessiei zakon «O vozvrate moldavskomu iazîku latinskoi grafichi facticeschi soverşil act scrîtogo ghenoţida po otnoşeniiu c moldav­skoi naţii…» Adică: stălineii noştri, cînd le-au tăiat gîtiţa celor ce introduseseră grafia latină aici, la Tiraspol, au îndeplinit un act de caritate, iar deputaţii voştri, care au hotărît să revină fără vărsare de sînge — la grafia latină, sînt nişte ucigaşi. Sinistră logică!

Politica de înăbuşire a conştiinţei naţionale, de deznaţionalizare şi de rusi­ficare a românilor basarabeni n-a fost o fatalitate oarbă, a fost şi este o politică gîndită la rece, abil dirijată, promovată din cele mai vechi timpuri şi prin cele mai perfide mijloace, însoţită (mai ales în perioada postbelică) de cultivarea urii faţă de românii de dincolo de Prut şi faţă de limba lor. Scopul urmărit de ea stă la supra­faţă: să uităm că sîntem români, deci să uităm şi limba română; să credem că sîn­tem altă seminţie de oameni, că avem alte datini, alte obiceiuri, alte jocuri, alte cîntece şi că vorbim o altă limbă, iar din moment ce o altă limbă nu poate fi de­cît una alterată, în două cu străinisme, s-o îmbrăţişăm «tovărăşeşte» şi să-i zicem «moldovenească» pînă la… uitare.

De ce am fost izolaţi cu atîta osîrdie de fraţii români? Păi nu cunoaştem noi vorba că depărtarea e soră dreaptă cu uitarea? Că ochii care nu se văd se uită? Răspunsul stă pe vîrful limbii: ca să uităm pînă şi de ce culoare sînt ochii fraţilor noştri de sînge şi să-i privim cît mai galeş pe fraţii adoptivi (exact cum a spus Eminescu!) care în ultimul timp ne arată zi de zi, prin atitudinea lor ostilă, că nici adoptivi nu vor să ne fie**.

** Periodicele moldoveneştii ne relatează numeroase «întîmplări» care dau în vileag atitudinea «fraţilor mai mari» faţă de noi, basarabenii, care i-am adăpostit în căminul nostru hăt înainte de lansarea «interesantei» formule cu «naş obşcii dom». Vă împrospătez în memorie «autografele internaţionaliste» lăsate de nişte tineri şovini pe lucrarea unui pictor care a scris acolo nu ştiu ce cu caractere la­tine acum, cînd s-a revenit prin lege la aceste urgisite caractere: «Mulî, ubirai­tesi v Rumâniiu», «Rumânî, von iz Moldavii». Cazul s-a întîmplat la grădiniţa num. 78 din Chişinău (vezi textul şi fotografiile din «Învăţământul public» de la 1 no­iembrie 1989). I-aş explica Procurorului republicii că toate aceste acte de vandalism au şi vor avea loc numai de aceea că aparatul de partid refuză să se ocupe şi de educaţia internaţionalistă a ruşilor. L-aş mai lămuri că naţionalismul este o reacţie de răspuns la şovinism. Vrei să lichidezi naţionalismul? Lichidează manifestările de şovinism. A spus-o, dacă nu mă înşel, V. I. Lenin.

UN MISTIFICATOR PATENTAT…

De la o vreme încoace operaţia de înăbuşire a conştiinţei naţionale se înfăp­tuieşte mai pe tupilate şi cu mijloace mai rafinate, nu de alta, dar în proiectul Plat­formei P. C. U. S. cu privire la politica naţională a partidului se vorbea şi despre contactele cetăţenilor sovietici cu oamenii de aceeaşi obîrşie etnică şi cu aceeaşi moştenire culturală din alte ţări, şi nici nu ştii cum se va găsi vre-un aiurit care să susţină că este vorba nu numai de contactele bulgarilor din Moldova noastră cu fraţii lor din Bulgaria, ci şi de contactele urmaşilor lui Ştefan Vodă cu urmaşii lui Vodă Ştefan…

Printre cei mai obscuri executori ai operaţiei de care vorbeam se află Vasile Stati, unul dintre pseudo-savanţii care au programat «ştiinţificeşte» darea de-a ros­togolul a conştiinţei noastre naţionale. Cu numeroasele sale articole şi cărţi avînd un efect cacofonic şi cît se poate de nociv (deşi anihilat de lava încinsă a ripostelor ce i s-au dat în presă) V. Stati apare ca un generator de idei pentru mişcarea anti­moldovenească-antiromână «Edinstvo». Acest pseudosavant nu se sfieşte să împingă problema în negura speculaţiilor metafizice cu totul inutile şi dăunătoare: «A impu­ne, direct sau indirect, moldovenilor o altă autoconştiinţă lingvistică, a folosi mij­loacele de informare în masă pentru a propaga, fie şi involuntar, această idee, în­seamnă, vrem ori nu vrem, a ignora conştiinţa naţională a poporului moldovenesc, a leza sentimentele lui naţionale» («Moldova socialistă», 5.1.89).

Cine ca cine, dar V. Stati nu se poate să nu fi citit articolul «Cu privire la unitatea de limbă româno-moldovenească» al savanţilor moscoviţi R. A. Budagov şi S. B. Bernştein, cu atît mai mult cu cît acest articol — model de probitate ştiin­ţifică — a zăcut «închis» timp de peste trei decenii chiar la C. C. al P. C. M., unde a lucrat şi dumnealui. Iată ce scriau cei doi savanţi: «… nu se poate să sfîşiem şi să separăm în mod artificial limba maternă a moldovenilor şi a românilor»; şi: «…moldoveneasca şi româna nu sînt două limbi diferite, ci o singură limbă»; şi: «Existenţa unei limbi unice pe cea mai mare parte a teritoriului României şi Mol­dovei nu poate leza nicidecum sentimentele naţionale ale poporului moldovenesc…» («Nistru», num. 11, 1988).

Trecut cu arme şi bagaje în tabăra duşmanilor limbii române, Vasile Stati face tovărăşie cu un alt «cercetător», cu unul Ivan Russu, care cîntă în aceeaşi strună: «Cuda devati naţionalinuiu gordosti moldavskogo naroda? Budi uveren, on ne soglasitsia podpisati act o samolicvidaţii i scitati sebia rumânskim…» («Edinst­yo», 15.VIII.89). Le răspund la amîndoi. Conştiinţa naţională a moldovenilor nu trebuie căutată în sînul «interdvijeniei» din care fac parte Stati şi Russu. Conştiin­ţa, demnitatea şi mîndria naţională a moldovenilor nu se află ancorate în spaţiul transnistrian, ci în spaţiul transprutean (orice s-ar spune, există o mare diferenţă de simţire… naţională între fosta capitală Balta şi fosta capitală Baia). Conştiinţa naţională a moldovenilor nu poate fi alta decît conştiinţa naţională a moldoveanului Gr. Vieru, conştiinţa naţională a moldoveanului Gr. Vieru nu poate fi alta decît conştiinţa naţională a moldoveanului A. Mateevici, iar conştiinţa na­ţională a moldoveanului A. Mateevici nu poate fi alta decît conştiinţa naţio­nală a moldoveanului M. Eminescu — conştiinţa de român. «…Sîntem Români şi punctum!» — spunea Luceafărul.

Prin urmare, cine le impune moldovenilor o altă conştiinţă lingvistică şi ci­ne ignoră conştiinţa lor naţională? Cine s-a ocupat în Basarabia cu «stîrpirea ro­mânismului» despre care vorbea Eminescu? Pseudosavanţii de teapa lui V. Stati* care au minţit toată viaţa susţinînd că moldovenii sînt un alt soi de oameni şi vorbesc o altă limbă, diferită de cea română. Conştiinţa lor «naţională» este con­ştiinţa «moldovanului» Bodiul din regiunea Nicolaiev!

* Lui V. Stati i s-au «închinat» şi versuri: «Un cărturar de timpul nou învins, / Odinioară-atotputernic ins, / La metalurgii rîbniţeni venind, / A scris în ziarul lor cu mare jind, / Precum c-ar fi cel mai urît păcat / Întoarcerea la scrisul exi­lat. / Că alfabetul rus e un model / Ce ne exprimă amplu şi fidel». Sînt versurile lui Gh. Blănaru care ştie să şi generalizeze: «Aceşti mancurţi ar vrea ca într-o noapte / Să reînvie anul ’37» («Literatura şi arta», 21.IX.89).

V. Stati încearcă să mă implice şi pe mine în murdăria asta «conceptuală». În «lucrarea» citată mai sus el aduce laude articolului meu «Cinstirea fagurelui de miere» şi vrea să spună că uite, şi Mîndîcanu zice că sînt două limbi diferite, nu vorbeşte el despre «dezvoltarea limbii moldoveneşti contemporane»? Să mă ferească Dumnezeu de laudele tovarăşului Stati! Dumnealui ştie prea bine că am avut în vedere limba română, numai că în octombrie 1985, cînd a apărut articolul meu, nu puteam să-i spun pe nume (tot de răul… stati-ştilor).

ŞI UN ALT PESCUITOR ÎN APĂ TULBURE

Tovarăşul de luptă al tovarăşului Vasile Stati este tovarăşul critic literar Va­leriu Senic. Acesta, dotat şi el cu «ciocul cocoşului ştiinţific» (expresia lui T. Ar­ghezi), a scos multe panglici pe nas în viaţa lui, dar niciodată n-a izbutit să scoată una ca asta, atît de lipicioasă şi de veninoasă: «Referitor la alfabetul în care scri­em noi, moldovenii, mă întreb totuşi: cu ce s-a făcut vinovată chiriliţa cea neoste­nită slujindu-ne cinstit, prin veacuri, cultura? Mă înspăimîntă şi indivizii-provoca-tori care se dezic uşor de propriile obîrşii, etalîndu-şi complexele ce jinduiesc aure­ole de «eroi» antinaţionali — cu priviri lingăreţe, pironite peste apa Prutului, şi cu numele sfînt al lui Eminescu pe buze de neofiţi» («Moldova socialistă», 26.VI.88).

E de neînchipuit indignarea pe care au stîrnit-o în cercurile largi ale opini­ei publice aceste «consideraţii» cu totul deplasate. Nimeni nu-şi putea imagina cîndva că va veni un timp cînd la prigonitorii noştri «tradiţionali», de regulă pu­ţin ştiutori de carte, se va adăuga un om cult, pe care contam cu toţii în lupta du­să pentru alfabetul latin şi pentru limba română. V. Senic a ieşit la pescuit în apă tulbure tocmai în momentul crucial cînd moldovenii îşi redobîndeau conştiinţa de înrudire etnogenetică şi lingvistică cu românii şi tocmai în clipa cînd «isto­ricii» minţeau de îngheţau apele, continuînd să trateze fenomenele şi evenimen­tele sub incidenţa aceluiaşi cult al lui Stalin. Să nu-şi fi dat seama criticul literar de faptul că alfabetul latin se potriveşte mult mai bine fonologiei şi morfologiei limbii noastre materne şi că grafia latină apără sistemul imunitar al limbii de pri­mejdia dereglării? Că scrisul latin va declanşa într-un viitor previzibil şi va în­mănunchea energiile spirituale ale poporului şi îi va face loc în contextul civili­zaţiei universale? Ce l-a determinat pe V. Senic să se plaseze pe «portativul» lui E. S. Postovoi care înţelegea conştiinţa naţională a basarabenilor «po-tiraspoliski»?* V. Senic ştie ca nimeni altul că anume ideologii pe măsura lui Postovoi au falsi­ficat istoria, au atacat memoria şi au înnăbuşit conştiinţa naţională a moldovenilor, a românilor basarabeni.

* În ziua de 19 aprilie 1968, la un activ de partid, E. S. Postovoi «ciripea» în microfon: «I sredi vas esti tachie, cotorîie smotriat za recicu, za recicu!»

 Dacă V. Senic ar declara, eventual, că a fost, dar nu mai este român, m-aş întreba şi eu, tot eventual —

Cine să fie individul-provocator care se dezice de propriile obîrşii?
Cine să fie neofitul, de curînd trecutul la altă credinţă?
Cine nu are dreptul să poarte pe buze numele sfînt al lui Eminescu?

«Păzeşte-ne, Stăpîne, de săgeţile vicleanului cele pornite asupra noastră cu vicleşug» – zice Ecleziastul.

De ce sînt «eroi naţionali» V. Senic şi V. Stati, care se uită «cu priviri lin­găreţe» peste apa Nistrului, şi sîntem «eroi antinaţionali» noi, care cărăm cu căuşe­lul aleasă lamură din izvoarele limpezi ale limbii de peste Prut?

Printr-o singură frază spiralată, vulgară şi postovoist-lingăreaţă tovarăşul V. Senic se desfiinţează pe sine însuşi, fiindcă dumnealui, deşi cu privirile piro­nite peste Nistru, tot de peste Prut a «lins» şi a lins bine, îndeplinind şi depăşind planul.

«Bun lucru e să scrii ce gîndeşti; e un privilegiu al fiinţei umane» — zi­ce şi Voltaire.

Acum, în ciuda sforţărilor unor patrioţi-interfrontişti ca Stati—Senic şi da­torită voinţei Marii Adunări Naţionale, care va rămîne înscrisă cu litere de aur în letopiseţul acestui popor, alfabetul latin — har Domnului! — a triumfat. Pe lîngă el — şi limba română. Prin ea — şi conştiinţa naţională a românilor ba­sarabeni.

Acum «savanţilor-şefologi» V. Senic şi V. Stati, găunoşi în ale ştiinţei, defici­tari în materie de obraz şi cu vădite carenţe de sensibilitate etică, nu le mai ră­mîne decît să-şi mute sediul în «autonomia» transnistriană — primul în calitate de redactor-şefolog al «frăţescului» «Bastuiuşcii Tiraspoli», al doilea în funcţia de redactor-şefolog al fiţuicii «Rîbniţkii metallurg».

NAŢIONALISMUL SUSPUŞILOR

Se sluţeşte treaba atunci cînd perverşii fac cîrdăşie cu ignoranţii şi teoreti­zează strîmb în jurul unor lucruri sfinte. Aceasta duce la vicierea gravă a minţii unor oameni care, în fond, nu s-au născut cu judecata inversată. Apare un soi de naţionalism «moldovenesc», de naţionalism al suspuşilor, bazat pe lepădarea de mamă, pe «convingeri» de mancurt: «Eu îs moldovan, nu-s român!» încearcă tu să-i zdruncini «convingerile»! Mai degrabă ai învăţa porcul să zboare decît man­curtul să judece omeneşte. Cum să-i lămureşti să înţeleagă că tocmai din opoziţia fatală «moldovan-român» s-a născut şi mişeleasca opoziţie «limbă moldovenească— limbă română»? Ţi se face milă de el, vii să-l slobozi din descîntece… Degeaba! Se stropşeşte la tine ca un apucat: «Nu vreau tămîie, vreau tutun. Tabac!» Pen­tru cariera de mai-mare naţionalismul acesta pe dos este cea mai înaltă virtute — să nu fii român! Pentru moralitatea individuală însă…

Ştiţi… Potrivit unei prejudecăţi religioase, dacă rosteşti cuvîntul «drac», e ca şi cum l-ai chema singur lîngă tine. Şi-atunci îl iei pe departe — îi zici ucigă-l crucea, ucigă-l toaca, îi zici sarsailă, îi mai zici şi michiduţă, dar… tot un drac! O teamă vagă, aproape superstiţioasă, îi macină şi pe suspuşii noştri. Ei se tem să şi rostească cuvîntul «român», darămite să recunoască adevărul că sînt români (unii îl recunosc abia după ce devin «jospuşi»). Te pomeneşti că vor da navală afuri­siţii de români şi-i vor alunga de prin dregătorii! Dar, mă întreb eu, dacă îşi vor zice moldoveni, românii nu-i vor mai cunoaşte că-s tot români? De ce să ne jucăm de-a v-aţi ascunselea în propria noastră daună? Marxism-leninismul ne învaţă să spunem lucrurilor pe nume. Minciuna este incompatibilă cu moralitatea individuală şi se transformă într-o pacoste pentru moralitatea publică. Oamenii îşi pierd totul — cultul strămoşilor, dragostea pentru pămînt, respectul faţă de limbă, interesul faţă de carte…

Să stăm strîmb şi să judecăm drept. Frontiera n-am trasat-o noi pe Prut, a instalat-o acolo Iosif Vissarionovici cu mijloacele sale «specifice» şi, pînă s-o des­curca istoria (poate la moş-aşteaptă, poate ceva mai înainte) în machiaverlîcurile interne şi externe ale acestui paranoic, pînă se va ajunge la înţelegerea adevărului că Prutul este cea mai absurdă frontieră etnică din cîte au fost înscrise cîndva pe o hartă, n-avem ce-i face, trebuie să acceptăm această frontieră. O acceptă şi românii propriu-zişi, că nici ei n-au încotro. Şi din moment ce această situaţie încîlcită poate dura la infinit, n-ar fi mai înţelept să terminăm cu minciunile «oficiale» şi să făurim aici, în cadrul federalismului socialist, în care încă nu ne-am pierdut încrederea, o republică-ţărişoară cu adevărat suverană, întregită măcar între ho­tarele acestei părţi din Moldova lui Ştefan? N-ar fi mai cu cale să transformăm frontiera sovieto-română într-o frontieră a adevăratei prietenii şi să întreţinem ce­le mai strînse legături cu românii de peste Prut? Doar vorbim întruna despre in­tegrare… Doar s-a deschis acum şi graniţa dintre R. D. G. şi R F. G. In felul aces­ta, dacă nu sînt prea utopic, vom pune capăt şi migrenei sociale: încadraţi în cul­tura noastră (nu numai în economie) şt cunoscîndu-ne limba, rusofonii ne vor lăsa în pace cu «românizarea», se vor simţi în apele lor atît în Moldova de aici, cît şi pe tot cuprinsul României, iar noi, avînd strînse contacte cultural-spirituale cu românii «de dincolo», nu ne vom mai pierde cumpătul ca găina umbletul şi nu vom mai asista deznădăjduiţi la propria noastră înmormîntare.

AVEM ŞI NOI LOCURI DE PELERINAJ

Fiecare popor îşi are locurile sale sfinte, legate de naşterea, viaţa, activita­tea sau trecerea în nefiinţă a celor mai mari fii ai săi. Poporul rus are şi el nenu­mărate locuri sfinte care îi inspiră adînci sentimente de veneraţie. La Iasnaia Po­liana sosesc în pelerinaj mii şi mii de ruşi frumoşi la suflet şi curaţi la inimă… La mormîntul lui Esenin vin ruşii de cine ştie unde pentru a depune o floare la lăcaşul de veci al Poetului lor…

Să mi se răspundă: unde se găsesc toate locurile noastre sfinte? La Tiraspol? Poate la Balta? Nu, ele se găsesc pe pămîntul şi în pămîntul României «de la mănăstirea Putna şi pînă la cimitirul Bellu, unde îşi doarme somnul de veci Poe­tul nostru naţional, cel care a turnat «în formă nouă limba veche şi-nţeleaptă». E de la sine înţeles că vizitarea acestor locuri ar avea o mare însemnătate pentru educaţia noastră. Obiectul aşezat înaintea ochilor aţîţă curiozitatea, zguduie închi­puirea şi trezeşte sentimentele cele mai alese. Limba curată, vorbită de jur împre­jur, ne-ar muia inima şi ne-ar stîrni gînduri lămuritoare…

Să mi se răspundă: cine are dreptul să ne răpească putinţa de a ne duce cîte unul, cîte doi, cîte şapte, care călare, care pe jos, cu familia, cu clasa, cu şcoala, cînd vrem şi cînd ne îndeamnă sufletul, la locurile noastre de pelerinaj?

Ce interese partinice ori statale, de o parte sau de alta, ar putea sta în calea înălţării sufleteşti?

Cum se face că ruşii au posibilitatea să-şi adape sufletul la icoanele neamului lor, iar noi n-o avem?

Biografia documentară a lui I. Creţu despre Luceafărul poeziei româneşti se încheie astfel: «Generaţii după generaţii vor trece prin faţa mormîntului lui Emi­nescu, împrospătînd mereu în inima lor imaginea celui mai mare român». Nu ştie I. Creţu că generaţiile de români basarabeni erau trecute în «cartea neagră» numai pentru îndrăzneala de a-l citi pe Eminescu. Situaţia s-a ameliorat, desigur, fiindcă în ultimul timp ni se incriminează doar inofensiva meteahnă a «privirilor lingă­reţe»…

TOATE STELELE…

Sosit-a timpul să mărturisim în faţa «tribunalului senician» că sîntem cu to­ţii nişte «hoţi de limbă». Ştiţi de cînd? Din clipa fatală cînd fluviul limbii române a fost oprit să curgă şi pe plaiurile basarabene. De acolo, din «munţii latiniei», am cules noi toate stelele, din cerul de cuvinte al visului carpatin.

Cîntecul vocalelor clare şi al silabelor sonore ne venea pe calea nevăzută a undelor.

Cucernicia cuvintelor vechi, sprinteneala cuvintelor mai noi, desluşirea celor mai subtile sensuri ne veneau, boieri dumneavoastră, din dicţionarele româneşti pe care le agoniseam cu osteneală, le foloseam cu primejdie şi le apăram cu cerbicie contra vîrcolacilor.

În dicţionarele apărute la Chişinău, fie-mi cu iertăciune, nu puteai avea încre­dere. Alcătuitorii lor se împărţeau în două, laşii se mocoşeau cu măsluirea fap­telor de limbă, iar cutezătorii se opinteau să dreagă ceea ce stricau măsluitorii. Mai-marii lor îi băteau la tălpi deopotrivă: pe laşi pentru că nu erau destul de laşi, pe cutezători pentru că erau prea cutezători. Cîtă vreme îi păştea pe toţi «va­ca cea cu două ugere», nimic acătării nu se putea face, nici măcar o aşchie de dicţionar ortografic (cu sau fără elemente de ortoepie).

Numai dicţionarele româneşti ne-au ajutat să readucem limba literară la sinea ei, numai ele, sirecile, ne-au scos la limanul supravieţuirii şi al refacerii spirituale. De nu erau înţeleptele dicţionare româneşti, gata, memoria ni se făcea scrum, ne venea coneţul, nu mai aveam acum limbă literară, graiul nostru de aici ar fi stat şi azi drept ca funia în traistă, iar scriitorii basarabeni ar fi făcut smirna în faţa pîn­ticochişioarnişelor şi a harmasarilor de zavod.

Să ne aducem aminte…

La puţin timp după apariţia catastrofalului «Dicţionar ruso-moldovenesc» (1954) cu «ţîvliturile» şi «iaşciururile» lui de pomină ne-a căzut mană cerească «Dicţionarul rus-român» în două volume avîndu-i ca redactori principali pe Gheorghe Bolocan şi Tatiana Nicolescu. Traducătorii, redactorii n-au pregetat să-l sărute ca pe un frate bun şi să-l pună la treabă. Pe furiş, desigur, ferindu-l de ochii tulburi ai nemernicilor cu mintea ca o strachină linsă…

A arat adînc şi a lăsat brazde luminoase, şi a stîrpit multe burueni dicţionarul acesta, slăvită fie-le munculiţa celor care l-au migălit şi ni l-au trimis la ceas de cumpănă. A tot arat şi semănat vre-o treizeci de ani, pînă ce s-a făcut ferfeniţă în mîinile celor care ştiau mult şi voiau să ştie şi mai mult* (semidocţii păstrează cărţile cu filele netăiate!) şi pînă ce a apărut, în sfîrşit, pe baza lui, primul dicţionar bilingv demn de încredere (în linii mari) al Institutului de limbă şi literatură din Chişinău — «Dicţionarul rus-moldovenesc» în trei volume.

* Vi-l amintiţi pe A. Cotlear? Plivea cu sîrguinţă pe ogorul limbii la «Cultu­ra» de odinioară. Pe atunci «Cultura» cu limba ei curăţică era ţinta unor atacuri masive din partea «tîlharilor de grai». Acestora li se năzărea că ea scrie «mai româneşte decît româneşte». Parcă-i aud: «Iaca, şetesc «Cantimporanu» şi înţaleg tăt. Şitesc «Culitura» şî nu înţaleg nicî». Nu înţelegeau ei «nicî» nici din «Contemporanul», dar limba «Culturii» ar fi trebuit s-o înţeleagă, deoarece Cotlear, fără să vulgarizeze, profesa o română destul de «cuminte».
Avram Cotlear era dintre evreii basarabeni cu carte românească solidă care înţelegeau noima şi rostul limbii literare şi tocmai de aceea stîrneau atîta ură din partea… moldovenilor mancurtizaţi. Evreul Cotlear «vre sî românizăzî» limba noa­stră mancurtească!
Cînd a murit A. Cotlear, soţia sa i-a pus la căpătîi un teanc de dicţionare ro­mâneşti ajunse într-un hal fără de hal. Era toată avuţia lui…

Dar «Dicţionarul frazeologic rus-român»?*
Dar «Dicţionarul medical rus-român»?
Dar «Dicţionarul militar rus-român»?**
Dar «Dicţionarul economic-financiar rus-român»? Mititel cum estetrage şi azi la plug, contribuind la îmbunătăţirea economiei şi finanţelor Moldovei Sovie­tice.
Dar bătrînul dicţionar enciclopedic ilustrat al lui I. A. Candrea? Dar «Dicţionarul limbii române literare contemporane» în patru volume? Dar «Dicţionarul limbii române moderne» elaborat sub direcţia lui Dimitrie Macrea?
Dar «Dicţionarul explicativ al limbii române» apărut sub conducerea lui Ion Coteanu, Luiza Seche şi Mircea Seche?
Dar «Dicţionarul de neologisme» al lui Florin Marcu şi Constant Maneca?
Dar «Dicţionarul enciclopedic român» în patru volume? Pe urmele acestui dic­ţionar, sub aspect terminologic, au mers toate cele opt volume ale «Enciclopediei sovietice moldoveneşti»

* Acest dicţionar a fost pus în vînzare la Chişinău, însă mai apoi a fost seche­strat numai pentru faptul că oferea ca soluţie de traducere expresia «îi dai nas lui Ivan, el se suie pe divan». Nu pot înţelege vigilenţa asta «de clasă», doar e vorba nu despre un Ivan de azi, ci despre un Ivan ţarist care, după cum ne spune şi Engels, proceda «nu bine» cu divanurile altora…
** A fost întocmit şi la noi un asemenea dicţionar, dar n-a mai văzut lumina tiparului. Motivul? Cică nu avem armată! Stau acum cei doi alcătuitori şi se fră­mintâ: cum ar face să înjghebe mai întîi o armie?

Mă opresc aici, deoarece ar fi prea dureroasă o eventuală comparaţie între ceea ce au făcut lexicografii români şi ceea ce… am fi putut face noi. Deşi am realizat şi noi lucruri bune, păcat de zis…

CE NE LIPSEŞTE?

Să lăsăm fudulia, pentru tonţi şi să recunoaştem cinstit că în domeniul cultu­rii spirituale naţionale, dată fiind izolarea noastră dramatică de restul poporului român, avem prea puţine realizări de autentică valoare şi prea multă «ameţeală de pe urma succeselor». Te cuprinde groaza şi ruşinea cînd te gîndeşti că ajunsesem să vorbim despre tot felul de «şcoli antişcoli»: Şcoala istorică a lui Grosul, Şcoala literară a lui Corbu, Şcoala lingvistică a lui Corlăteanu, Şcoala teatrală a lui Gherlac… Fală goală — traistă uşoară! Ne-am făcut de rîs pe tot mapamondul cu ifosele noastre de «moldoveni sovietici».

Anticii nu-i înălţau niciodată pe pitici. Înainte de a spune că cineva a fost erou spuneau ce a făcut el pentru a deveni erou…

Avem, nici vorbă, şi talente, chiar vîrfuri — în toate domeniile de activita­te umană. Avem, slavă domnului, şi o intelectualitate umanitară «paralelă», dar aceasta intelectualitate s-a înălţat prin forţe proprii, în pofida «şcolilor» mancur­tizante şi întunecătoare de minţi. Se vede că există o lege a dialecticii: de unde-i întunericul mai dens, de acolo ţîşneşte cu mai multă putere lumina. Avem o inte­lectualitate capabilă şi harnică, înzestrată cu spirit creator, numericeşte mereu crescîndâ, care sub aspectul culturii generale se situează la nivel. Ce-i lipseşte acestei intelectualităţi? Îi lipseşte legătura spirituală cu intelectualitatea de aceeaşi limbă şi de acelaşi cuget. Doamne, cîte sute, cîte mii de cărţi strălucite au dăruit omenirii intelectualii români din ţară şi de peste hotarele ei. Ce ne-a revenit nouă, basarabenilor, din această comoară? Nimic sau aproape nimic. Toate aceste valori spirituale ne-au fost interzise (şi acum ne mai zbîrnîie în urechi: «Polizuiutsia ru­mânskimi cnigami!»). Ca să ni se frîneze orice creştere spirituală naţională. Ca să uităm că şi noi sîntem viţă de geto-daci, că şi noi am slăvit soarele acestui pă­mânt încă de pe vremurile marelui preot Zamolxis…*

* Nenorociţii de noi am avut parte de alt «preot», de E. S. Postovoi, care la un activ de partid (19.IV.68) ne speria cu literatura română a secolului XIX şi ne îndemna la fapte «mari» cu literatura «zameciatelnicî» a transnistrienilor: «Izvestno cito v respublike esti otdelinîe liudi, cotorîe… Odnovremenno imi je prinijaetsia… Ătu tendenţiiu oni staraiutsia protaşciti…» Acest ministru al «dez­văţământului» trepăda prin căminele studenţeşti şi îşi bătea joc de Mihai Emines­cu, croindu-l în cap cu «oţenci» ca «burjuaznîi şcelcopior» (scriitoraş burghez) şi «rumânskii bumagomarateli» (mîzgălitor de hîrtie român), ca după una ca asta şi ca multe altele să fie decorat cu cele mai înalte ordine…

Este imperios necesar să-i rugăm pe fraţii noştri din România şi din străină­tate să ne trimită cărţi, cît mai multe cărţi în limba română — de literatură arti­stică, de lingvistică, de cultivare a limbii, de istorie, de artă, de cult, de diferite specialităţi tehnice, de referinţă (dicţionare, enciclopedii…).

E adevărat că pe plan naţional nimic nu se poate dezvolta cu deplin succes— nici limbă, nici literatură, nici artă, dacă dezvoltarea nu este endogenă, dacă ea nu-şi soarbe seva dinăuntrul organismului. Cetatea poate fi salvată numai de căt­re cetăţenii ei, de aceea trebue să încurajăm pe toate căile factorul creaţiei, să di­namizăm activitatea creatoare a tuturor forţelor noastre intelectuale, a maselor largi populare. Blestemul din «Biblie» ne priveşte şi pe noi: «În sudoarea frunţii îţi vei cîştiga hrana». Dar tot atît de adevărat este că pentru a pune pe picioare cultura noastră naţională avem nevoie şi de ajutorul intelectualilor români.

Să deschidem larg uşile şi ferestrele pentru cărţile româneşti care nu trebuie să lipsească din nici o casă, din nici o şcoală, din nici o bibliotecă. Prin aceasta nu vom minimaliza realizările intelectualilor noştri. Cartea română va convieţui de minune cu cartea bună şi înţeleaptă de la noi, aşa cum cîntecele lui Gică Petrescu convieţuesc cu cîntecele lui Ion Suruceanu. Cartea română va face casă bună şi cu cartea rusă. Numai ea ne va ajuta să adăugăm la civilizaţia rusă ceea ce ne lipseşte pentru a ne încadra în spiritualitatea europeană.

Casa comună a Europei ne aşteaptă şi pe noi, dar nu în postura de periferici.

DE NE VOM APĂRA POEŢII, NE VOM APĂRA ŞI LIMBA

E de-a dreptul uluitoare răceala cu care săvîrşeşte S. C. Grossu operaţia de narcotizare a conştiinţei naţionale a propriilor cetăţeni. În loc să apară ca o emble­mă a înţelepciunii şi să potolească isteria antiromână din Tiraspol şi Rîbniţa, Pri­mul Secretar se ridică la tribuna Plenarei XV a C.C. al P.C.M. şi sloboade o săgeată «inofensivă» în inima poetului Grigore Vieru. Ceata ruso-moldo-şantistă din Transnistria trage cu tunul mîrşâviei în sufletul nostru, îl scuipă şi îl înjură pe Poetul nostru («Vieru! Tu faşist naţionalist!»), îl alungă de lîngă mormîntul măi­cuţei (Rumânî, von iz Moldavii!»), iar Primul de ieri procedează exact cum ar fi procedat Primul de alaltăieri — în loc să ia apărarea acestui Om al nemîniei, îi salută pe păgîni şi îi îndeamnă să-l calce şi mai necruţător în picioare**: «Ne trezeşte un profund regret publicarea în paginile săptămînalului «Literatura şi ar­ta» a unor asemenea creaţii cum este cîntecul «Limba noastră cea română». Ele nu fac decît să tulbure opinia publică, jignesc demnitatea naţională a poporului moldovenesc, pun sub semnul întrebării trecutul istoric, moştenirea lui de limbă şi cultură» («Învăţămîntul public», 4.X.89).

** H. Moraru: «Dacă ne bate conducerea, prin cuvîntări şi prin cine ştie ce hotărîri, de ce să nu sară atunci şi ceilalţi să ne bată la propriu, nu la figurat?» («Literatura şi arta», 9.XI.89).

Ce vroia să spună tov. Grossu? Că şi Mihai Eminescu a jignit demnitatea na­ţională a poporului moldovenesc?

De necrezut!

Călugării moldoveni de la mănăstirea Putna se roagă zilnic pentru sănătatea poeţilor noştri (vor fi fiind duşmani de clasă?), iar comuniştii moldoveni din «mă­năstirea Chişinău» îi împing zilnic spre poarta de ieşire din viaţă! Din acelaşi motiv pentru care au fost traşi pe roată, ieri, părinţii lor! Pentru limba română. Pen­tru conştiinţa lor naţională nealterată.

Cum să-i mai explicăm noi tovarăşului Grossu că Grigore Vieru nu poate avea altă conştiinţă decît conştiinţa naţională a marelui său înaintaş Mihai Eminescu — conştiinţa de român. «De avem sau nu dreptate, Eminescu să ne judece!» Emines­cu, nu Grossu. Dacă tov. Grossu nu se consideră român, cum de-l omagiază de zile aniversare pe românul Eminescu? Nu-i şi dumnealui «naţionalist»?

Ce fel de consultanţi ştiinţifici avea Primul, dacă nu i-au explicat ceea ce ştiu şi copiii — că cuvîntul «român» a apărut cu mult înaintea Unirii Principa­telor, avînd la origine chiar etnonimul «romanus»?

Nu, fraţilor, nu Vieru tulbură opinia publică, nu Vieru jigneşte demnitatea na­ţională a moldovenilor, nu Vieru pune sub semnul întrebării moştenirea lor de limbă şi cultură, ci aparatul vechi şi nou, stalinist şi neostalinist care a încercat şi mai încearcă, după cum vedem, să ţină inversată conştiinţa naţională a moldo­venilor de rînd.

Grigore Vieru trece peste acest aparat mucegăit şi le spune compatrioţilor săi adevărul: sînteţi moldoveni după regiune, sînteţi romîni după ţară şi limba voast­ră nu poate fi decît ROMÂNA.

LĂMURIRI PESTE LĂMURIRI

Iată-ne acum nevoiţi să le mai explicăm o dată conducătorilor de toate ran­gurile că dacă vrei să fii «moldovan» trebuie să spui «pasajîr» şi «atîrnare către ţărani», iar dacă vrei să fii român trebuie să spui «pasager» şi «atitudine faţă de ţărani».

Maică Precistă! Pînă cînd vom tot lămuri că limba moldovenească şi limba română nu sînt rîuri ce curg separat şi se varsă în mări diferite, ci constituie unul şi acelaşi fluviu care curge nestăvilit şi se varsă în oceanul aceleiaşi spirituali­tăţi?

Tocmai neînţelegerea faptului că limba noastră este româna şi nu «moldove­neasca», tocmai această neînţelegere duce la apatie, la indiferenţă şi crează tere­nul prielnic perpetuării buruienilor. Adevărata ascensiune se va produce numai atunci cînd limba română literară se va întrona definitiv în căminul ei de drept, în conştiinţa tuturor moldovenilor şi va constitui modul nostru cotidian de a fi.

Legile privind statutul limbii de stat a R.S.S.M. şi revenirea ei la grafia la­tină, Programul guvernamental de asigurare a funcţionării limbii de stat ne trezesc speranţe mari, însă trebuie să ne dăm seama că am obţinut doar certificatul vic­toriei şi că înfrumuseţarea panoramei spirituale a republicii nu va fi cine ştie ce atît timp cît în vîrful dealului vor sta nişte rătăciţi în pîclă şi se vor canoni să ţină întoarsă pe dos conştiinţa de neam şi de limbă a poporului din vale.

Cu asemenea ajutori nu mai trece Gorbaciov pragul casei comune europene!

Conducătorii Moldovei Sovietice trebue să se pătrundă de înţelegerea faptului că republica noastră se cheamă că-i naţională, însă are oraşe şi orăşele nenaţionale, un guvern nenaţional, o economie nenaţională, o miliţie nenaţională, o academie nenaţională, o agenţie de informaţii şi anumite publicaţii antinaţionale şi că într-o republică în care numai unele sate sînt naţionale limba literară, chiar dacă-i zicem moldovenească, este lipsită de oxigen, nu are aer, se sufocă.

Conducătorii Moldovei Sovietice vor înceta să creadă în misiunea istorică a bastoanelor de cauciuc numai atunci cînd vor înţelege că Moldovioara cea cîntată de poeţi este într-adevăr «icoană în inimi purtată» şi că pentru poporul nostru este mult mai scump Albastrul de Voroneţ decît Roşul de Tiraspol şi este mult mai plăcută auzului Balada lui Ciprian Porumbescu decît huruiala sinistră a tancurilor sprijinitoare de posturi înalte.

Scrie şi în cărţile sfinte: «Cînd Domnul va scoate iarăşi din robie Sionul, atunci gura noastră se va umple de rîs şi limba noastră de cintec».

Moldovenii se întorc la biserică, se întorc la limbă, se întorc la pămînt, la tot ce le-a fost răpit…
…şi gura lor se va umple de rîs!
 
end   10 noiembrie 1989.
Anunțuri